Marius Butuc
June 6, 2021
Spune-ne câteva cuvinte despre tine
Am fost de mic fascinat de apă și de sporturile specifice, dar în familia mea nu existau înotatori, poate doar supraviețuitori acvatici pe 4-5 metri în caz ca se scufundă barca. Dar cam atât. Am avut câteva tentative pe la ștrandul din Bistrița, încercând sa fac ce vedeam la alți copii mai mari. Nu reputam mari succese, dar depășeam teama de apă. La vârsta de care amintesc, eram undeva într-un sat de pe râul Șieu, în județul Bistrița Năsăud, să îmi vizitez verii primari care locuiau acolo. Ei înotau, și cum mergeam zilnic la scăldat cu ei, după câteva tentative și îndelungi studii vizuale, gata, credeam ca știu ce fac.
Așa că mi-am luat inima în dinți și într-una din zile am mers singur la râu, cu gândul de a pune în aplicare tot ce credeam eu că învațasem de la ceilalți. Nici acum nu imi pot stăpâni emoțiile gândindu-mă cât de aproape de moarte am fost. Am sărit în apă, ignorând faptul că râul avea vreo 10 metri lățime, iar pe alocuri era mai adânc și mai rapid, astfel că inevitabilul s-a produs. Am fost luat de curent. Mișcarea brațelor se producea din amintirea a ceea ce văzusem la alții, dar apa continua să mă conducă, ba afundându-mă, ba lasându-mă să respir pentru câte o secundă. În tot haosul respectiv, nu știu exact cum am reușit să-mi stăpânesc emoțiile și să nu intru în panică. Am continuat să lopătez până am simțit pământul sub picioare. Chiar dacă traversarea râului nu a decurs cum “plănuisem” inițial, am fost mândru de ispravă și pot spune că de atunci am iubit apa și înotul.
Copilărind în comunism, am practicat multe sporturi, activând la diverse cluburi sau singur. Făceam ce faceau toți, în mare parte năzbâtii bazate pe sport. Adică ne dădeam cu bicicleta ore întregi, pentru că era singurul nostru mijloc de transport, am învățat să înotăm ca să jucăm “Oglinda” la ștrand, sărind și schimonosindu-ne în toate felurile, băteam mingea în curtea școlii, până ne pierdeam capul.
Acuma fac sport de anduranță, provocări și teste de lungă durată sau de lungime uneori imposibilă. Sunt un ultra-triatlonist și imi place ceea ce fac. Nu o dată m-am întrebat de unde mi-a venit pornirea asta. De ce nu m-am stabilizat și eu, ca alți prieteni ai mei, la o distanță consacrată, gen Ironman, half Ironman sau similar și să caut să duc performanța la cel mai înalt nivel posibil? Răspunsul l-am găsit gândindu-mă la ceea ce făceam pe la 17-18 ani, adică același lucru, păstrând proporțiile. Am fost fascinat de unicitate și de ducerea ei în extrem. În clasa a 12-a am fost olimpic național la fizică. Nu era mare lucru în sine, dar eram singurul în istoria liceului cu asemenea reușită în palmares. Asta mă făcea unic, statut ce mă mulțumea și care mi-a adus o gramadă de beneficii, cel mai important, la vârsta aceea, fiind posibilitatea de a absenta cât și când voiam de la școală. Nu îmi punea nimeni absențe și nu mă întreba nimeni nimic. Făceam exact ceea ce voiam. Liceul meu avea în apropierea lui un lac mic de acumulare, în zona de nord a orașului. În acel an am mers aproape zilnic, începând din aprilie și până prin octombrie, să înot. Nu înotam mult, că nu stăpâneam tehnica, dar o făceam continuu indiferent de cât de rece sau murdara era apa. Ajunsesem să fiu mai cunoscut datorită acestui fapt decât datorită performanțelor mele la fizică.
A urmat facultatea, perioadă în care timpul meu era alocat studiilor, astfel că activitățile sportive nu mai reprezentau o prioritate. Iar după finalizarea studiilor și până pe la 36 de ani, sportul a fost înlocuit de o grămadă de alte preocupari: munca, petreceri, curse de mașini etc.
Apoi, într-o zi ca oricare alta, am constatat ca sunt excesiv de gras și de leneș, deprimat și fără chef, sătul și plictisit de tot ce a însemnat până atunci viața mea profesională, socială și personală. Am renunțat pe rând la fumat, nopți pierdute, mâncat aiurea și fără discernământ, am decis să slăbesc și, mai ales, să reîncep să fac sport. După aproape 20 de ani.
Care a fost primul concurs în apă deschisă la care ai participat?
Ca orice clujean care se respectă am participat în 2014 la prima mea traversare a Tarniței. Cei 6,5-7 kilometri de înot mi se păreau o reușită absolut colosală. Dar prima competiție serioasă de înot în ape deschise la care am participat a avut loc în 2015. Am fost, cred, primul român care a intrat în circuitul Oceanman, în anul lansării francizei, la Lago d’Orta, în cursa de 14 kilometri. Deși obosit, la o săptămână după o altă competiție, prima mea participare la un half Ironman, în Pescara, (pe atunci, participam pe bandă rulantă la toate concursurile pe care le găseam) am fost euforic pe întregul parcurs. Simpla mea prezență acolo mă făcea fericit.
De atunci, cu diverse ocazii, competiții sau pur si simplu de plăcere am înotat într-o mulțime de locuri, din Dubai până în Franța, din Mediterana Spaniolă în Atlanticul insulei Lanzarote, în Adriatica Italiană sau Egeea Greciei, în lacuri de munte, de șes sau de oras, cum e Lacul Ciuperca din Tulcea. Traumatizantă experiență…:)))
De asemenea, am participat la mai mult de 10 concursuri de half Ironman, 8 de Ironman și similare, 2 de Ultraman și mi-am organizat, privat, în anul pandemic 2020 doua ultratriathloane de 666 de km în Cluj, respectiv unul de 512 km și 8500 de m diferență cumulată (bicicletă/alergare) de nivel, triathlon de tip Ultraman continuu, pe care l-am numit TATF Extreme Triathlon. Defalcat pe probe, acesta a constat din 8 km de înot în lacul Vidraru, o tură de bicicletă pe aproximativ 420 de km și 6500 de m diferență de nivel pe traseul Transfăgărășan și Transalpina (TATF), iar ultima parte fiind alergarea de 84 de km și 2000 de m diferență de nivel, între Barajul Vidraru și Cârțișoara, adică întreaga lungime a Transfăgărășanului. Totul într-un interval de 60 de ore.
Cum a început proiectul Seven Lakes?
Acum câțiva ani mi-a încolțit în minte o idee pe care am discutat-o cu Florin Tomoș, care se pare ca se gândea în paralel la un proiect similar, anume aceea de a traversa câteva dintre cele mai lungi lacuri din România, încercând totodată și o sensibilizare a comunităților, prin atragerea atenției asupra mizeriilor, care nu de puține ori, ne sufocă apele. Așa s-a născut proiectul Seven Lakes, proiect la care am subscris, dar pentru realizarea căruia nu am vreun merit deosebit, întregul efort organizatoric și de planificare, precum și selecția lacurilor participante au fost ale lui Florin.
Am început în 2018 cu traversarea dublă a Belișului (28 km), prietenește, umăr la umăr, necompetițional, din care eu am realizat doar 20 de kilometri (un cadou perfect de ziua mea). Încă de la început mi-am asumat doar rolul de înotător atunci când programul îmi va permite. Capacitățile mele organizatorice nu sunt cel mai mare atu cu care sa defilez prin viață :))).
Cum a fost anul 2020 pentru tine?
Anul 2020 a adus cu el anularea competițiilor naționale și internaționale, însă unele evenimente de mică anvergură au putut avea loc. Așa am reușit traversarea Lacului Vidraru 10 km, o dată în cadrul proiectului Seven Lakes și o dată în cadrul ultratriathlonului extrem TATF, în septembrie. Dar, cum ziceam și cu altă ocazie, a fost un an care a favorizat challenge-urile personale. Cei mai mulți atleți, în special cei de ultratriatlon, și-au asumat eforturi solitare și au inventat curse, care mai de care mai năstrușnice. Unii și-au provocat prietenii să participe virtual la eveniment, la final toți putând afirma că au făcut cutare cursă, împreună cu alții fără însă a fi în acelați loc și în același timp. Avantaje și dezavantaje pe timp de izolare.
În ce mă privește, prin iunie-iulie, după anularea anumitor restricții din pandemie, mi-am organizat tot așa, de unul singur, un ultratriatlon de 666 de km. Pe ăsta îl plănuiam de multă vreme. Nu prea știam cum o să fie dar într-o zi am decis: de mâine încep. Așa am pornit a doua zi dimineața cu 6 km de înot în Tarnița, urmați de 600 de km de bicicletă, în jurul casei pe două bucle de 35 respectiv 70 de kilometri. Noaptea făceam pauză, mai mult forțat de împrejurări decât de oboseală, întrucât vigilența câinilor de prin satele prin care treceam, devenea mai acerbă. În rest am biciclit din prima zi de la ora 12 până a treia zi la aceeași oră, dormind 5 ore pe noapte și luând pauză să mănânc atunci când treceam prin fața casei. A treia zi am alergat 60 de kilometri în aproximativ 8 ore. Am terminat mai repede decât limita pe care o preconizasem, de 66 de ore.
În noiembrie am încercat un experiment: 5 maratoane, în 5 zile consecutive, în 5 orașe diferite. Întâmplarea a făcut ca la momentul în care am decis că acest challenge poate fi făcut, să mă aflu în Constanța. Astfel, am început alergarea din prima zi pe faleza din Mamaia, continuând a doua zi în București, urmată de a treia în Brașov și, cu chiu cu vai, a patra în Sibiu. Al cincilea era programat pentru Cluj, dar adevărul este că din a 3-a zi am început să simt o durere ascuțită în glezna dreaptă și pe mușchiul tibial, dar pe care am continuat să o ignor. Astfel că, m-am trezit, m-am echipat de alergat, mi-am pus “tenișii cei mai buni” și în momentul în care am pășit, am simțit că ceva nu este la locului lui. De-abia puteam să umblu, de alergat nici pomeneală. Au fost cei mai grei “primii” 2 kilometri din viața mea :).
Tot în anul 2020 am avut parte de experiența vieții mele în materie de înot, traversarea “Gangelui de România”, 18 km de înot în lacul Izvorul Muntelui, unde înotul s-a dovedit a fi o reală aventură, cu slalom printre gunoaie, resturi, mizerii felurite, cadavre de animale. Nu știu cât ecou a avut acțiunea noastră de atunci, dar nu o să obosesc nicicând să arăt lumii adevărata față a naturii schimonosite de nepăsarea și indolența noastră.
Între timp am mai traversat, for fun, lacul Văliug din Semenic, un lac mic și curat sau pentru a n-a oară, lacul de suflet al clujenilor, Tarnița.
Cum reușești să te recuperezi după atâtea ore de înot, ciclism și alergare?
Cel mai important pentru mine, de când am trecut la aceste distanțe de ultra anduranță, a fost să învăț să îmi ascult corpul și dacă îmi spune să stau, stau. În general, oricât de lungă ar fi o competiție, îți dai seama când piedica pe care o resimți e dată de riscul de a colapsa realmente fizic sau e doar o barieră pe care mintea ți-o ridică din simplul motiv de conservare. Ca să fiu concis cu referire la întrebare, ma opresc pur și simplu și fac altceva. Mănânc, dorm, lucrez în curte și citesc până ațipesc cu cartea în mână. Dacă mă întrebi de masaje și suplimente alimentare, da, le folosesc și încerc să rămân neaccidentat. Dar nu fac o religie din asta. Pentru mine sportul e un joc, pe care îl practic cu seriozitate, dar din care mai ies din când în când pentru a evita ispita de a mă lua mult prea în serios. Sunt un sportiv amator care face cu pasiune ceea ce face, care iubește provocările, care caută spectacolul fără încrâncenare, dar cu ambiție și care și-a construit o viață plină luând din sport tot ceea ce acesta poate oferi mai frumos, atât fizic, cât și sufletește. Sunt amator de sport și nu îmi doresc să devin altceva.
Ce faci înaintea unei traversări, cum te pregătești?
N-aș vrea sa te mint și atunci îți răspund direct: nimic. Și acuma să detaliem ce înseamnă nimic, în cazul ăsta. Pentru mine, faptul ca înot 8-10.000 de metri pe săptămână e deja ceva normal (în pandemie lucrurile stau diferit, și știți la ce mă refer), dar suficient pentru a face față provocărilor din competiții.
În anul 2020 în afara lunii ianuarie, nu m-am antrenat mai deloc. Practic, m-am bazat pe memoria corpului pentru a parcurge cei 8, 10 și respectiv 18 kilometri. Dar adevărul e că fără pregătire, viteza nu a mai fost aceeași, iar efortul s-a resimțit mult mai acut.
Până la urmă, pentru înotul de lungă distanță, dacă nu vrei musai să ajungi campion mondial, ai nevoie de doar trei lucruri, în opinia mea: tehnică, capacitate aerobă ridicată și să-ți cunoști corpul, ca să îți poți organiza binomul odihnă/nutriție. Și o a patra, dezirabilă, dar nu obligatorie, o mare nesfârșită în care să înoți :).
Ai un antrenor care iți stabilește programul de antrenament?
Mi-ar fi plăcut să fi avut unul cândva, ca să nu fi deprins tehnica singur. Să mă corecteze, să-mi spună cum e mai bine și ce fac rău, pentru a evita riscul de a învăța greșit. Dar asta nu s-a întâmplat. Sunt autodidact.
De câțiva ani folosesc o aplicație numită Training Peaks, unde îmi monitorizez activitățile zilnice, urmând un plan structurat prestabilit. Pe tot parcursul meu de sportiv, am achiziționat diverse programe care să mă ajute să-mi structurez antrenamentele, în funcție de obiectivul pe care îl am. În cazul concret al curselor de ultra, recuperarea în timpul pauzelor de odihnă este extrem de importantă și inevitabil trebuie sa fie rapidă. Cum ea nu va fi niciodată completă într-o cursă, îmi ghidez antrenamentele către educarea corpului spre a funcționa în condiții de oboseală. Sau condiții neobișnuite pentru el. Ca și exemplu aș putea reaminti experimentul de acum câteva zile, Quintuplul Maraton, unde am avut parte de soare, vânt, ceață, frig și noapte. Pe lângă asta, am dormit mai mult pe fugă, a trebuit să și conduc, și colac peste pupăză, alimentația nu prea s-a încadrat în standardele performanței. Am avut momente în care îmi spuneam că m-am tâmpit de tot, mintea îmi era plină de gânduri negative și îmi spunea să mă opresc, să le las naibii și să le fac la vară.
Dacă mă opream și doar pentru o gură de apă faceam eforturi disperate să pornesc din nou. La Sibiu, durerile pe care le resimțeam în gleznă erau atât de intense încât mă mir de unde am găsit resurse să termin. Dar până nu am văzut pe ceas 42,2 km nu m-am oprit.
În cadrul experimentului am ales sa parcurg cei 42 km la o viteză optimă, care să nu mă epuizeze pentru ziua urmatoare dar, cel mai important, care să nu îmi solicite foarte multă nutriție. Se știe că la un maraton, de regulă, în jurul km 30-35 te lovești de așa numitul “zid”, mai ales dacă nu ești pregătit pentru respectivul moment, atât fizic, cât și mental. Corpul epuizează resursele de glicogen, inclusiv din mușchi, iar dacă nutriția nu funcționează corect, apar crampe și o stare fizică de epuizare, încât simți că nu o să te mai miști. Evident, că până și eu m-am lovit de aceste blocaje, dar pe măsură ce capeți experiență și te cunoști tot mai bine, iți poți doza energia și acorda planul nutrițional în funcție de viteza cu care alergi și de obiectivele de cursă. Ale mele, momentan, se referă la numărul de kilometri și nu la timp. Dar mi-am învățat lecțiile, și mai mult, am descoperit acea viteză care, în condiții normale, fără accidentări, mi-ar permite sa alerg zile în șir sau kilometri nenumărați.
Cine iți concepe planul de hidratare /alimentare?
Me, myself and I :). Domeniul alimentației perfecte pentru mine reprezintă în continuare o provocare imensă. Întreb, aplic, schimb, încerc din nou. Experimentez, experimentez, experimentez. Mă gândesc încă la o soluție care să îmi satisfacă exigențele date de distanțele foarte mari pe care vreau să le parcurg.
Pentru o perioadă în viața mea, am adoptat un stil de viață vegetarian, care mi-a priit pînă la un punct. Dar ca vegetarian, întâmpini tot felul de impedimente, de exemplu, găsirea unui local de unde poți mânca sănătos, mai ales când sunt plecat în deplasări.
Dar acuma nu sunt nici așa, nici altminteri, dar măcar am stabilit că preparatele din carne îmi fac rău înainte de antrenament. De exemplu, am descoperit că o felie de pâine integrală și o conservă de ton pot face minuni în cadrul unei alergări lungi. Totuși după atâția ani, pot spune că sunt pe drumul cel bun. Alegerile pe care le fac sunt conforme corpului meu, țin cont de cum se simte după o anumită mâncare și atunci urmez același plan. Dar….Work in progress.
Înainte unei traversari înot, faci un studiu?
Sincer, nu aș putea spune că studiez fiecare amănunt sau lac în parte, dar mă uit la conturul lui pentru a-mi face o idee despre distanța cea mai scurtă. Ambițiile mele de podium și performanțe de genul ăsta, fiind limitate, nu îmi fac un plan structurat al cursei, iar în cursele individuale de înot îmi place să improvizez.
Îmi stabilesc condițiile generale ce conțin periodizarea nutriției și a odihnei dacă e cazul și în rest încerc să nu mă opresc. Obiectivele de performanță, cum ar fi timpul de finish, mi le fixez orientativ ca un “virtual pacer” dar sunt foarte dispus să îl adaptez în funcție de ceea ce se întamplă pe parcurs. Atât!
Care a fost cel mai greu înot în apă deschisă?
Au fost atât de multe, dar o să mă limitez la vreo trei amintiri care m-au traumatizat la momentul respectiv și de care îmi amintesc, nu fără să râd, normal. Prima e legată de prima mea participare la un triathlon, în 2014, la Brașov. Eram un începător în cel mai diletant mod cu putință. Trebuia să înotăm în lacul Codlea, în mijlocul pădurii (minunat loc, de altfel) 1500 de metri. La capitolul echipament stăteam prost, nu aveam costum de neopren și mă uitam cu uimire la unii atleți, mult mai avansați decât mine, cum se încălzeau practicând, spre deliciul și invidia muritorilor din jur, un “fluture” elegant urmat de mișcări fluide de crawl, îndreptându-se spre linia de start. Eram îngrozit. Cum dracu să concurezi cu ăștia, jumătate oameni, jumătate pești? Soarele răsărea din fațã, ceea ce făcea și orientarea foarte dificilă. Nu o lungesc foarte mult, cert este că după start am înotat cumva într-o diagonală, fără legătură cu traseul prestabilit, simțeam că mă înec, voiam să ies afară orice ar fi. La un moment dat m-am trezit singur sub un copac imens care se apleca peste lac. Nu înțelegeam unde mă aflu și cu atât mai puțin unde ar trebui să fiu. La un moment dat, cineva trece în diagonală prin fața mea, înotând complet aiurea, ca și mine, în sens opus însă. Era un haos de nedescris. Cred că am băut un litru de apă. Eram angoasat. Cu chiu cu vai m-am dezmeticit, am tras aer adânc și fiind deja singur în mijlocul lacului am început să înot lin și pe ultimii 700-800 de metri depășeam deja alți înotători și am ieșit din lac în viață. Ce a urmat a fost la fel de distractiv, dar cu altă ocazie, poate.
A doua amintire este din anul 2017, când participam la Ironman Lanzarote. O cursă considerată, poate, cea mai grea din circuitul Ironman, în primul rând datorită dificultății traseului de bicicletă care, pe lângă diferența de nivel destul de importantă, se desfășoară aproape integral la intersecția tuturor vânturilor din Atlantic. E groaznic de greu, dar senzația pe care o ai după terminarea cursei, nu poate fi descrisă în cuvinte. Ai momente în care nu mai știi de unde bate, și simți că nu mai poți sta pe bicicletă, nici în sus, nici în jos. În orice caz, în anul respectiv am beneficiat de un statut aparte în circuitul Ironman. Datorită punctelor acumulate în cursele din circuit beneficiam de statutul AWA (all world athlete), un fel de titlu onorific prin care, în funcție de performanțe, ești încadrat într-un clasament mondial. Eu aveam nivel silver și făceam parte din top 5% la nivel mondial. Printre micile avantaje pe care le dobândești odată cu acest statut este și posibilitatea de a lua startul în competiție la câteva secunde în spatele elitelor. Ceea ce nu e cu putință, în general. Am zis, de ce nu? Măcar să văd cum e să te simți atlet de top și să pleci acolo odată cu profesioniștii. Dumnezeule mare! Mi-am promis că nu mai fac prostia asta în viața mea. Am plecat într-un ritm și la un pace la care nu puteam rezista mai mult de câteva minute. Startul este în masă, toți la gramadă, oarecum. După câteva minute valuri de înotători veneau peste mine, eu mă sufocam și nu găseam ieșirea din “vâltoare”. Am luat câteva guri de apă, m-am scufundat, au trecut unii peste mine și cu un efort disperat am înotat în lateral până am găsit un loc liniștit, în apropierea bărcilor de salvare, m-am oprit câteva zeci de secunde, suficient să îmi reglez pulsul și să îmi atenuez spaima de înec, apoi am luat-o ușor, liniștit pe buclă, alături de înotători cu îndemanare similară. Scăpasem!
Al treilea înot de coșmar, despre care am amintit deja, a fost anul acesta în Lacul Izvorul Muntelui. Aici nu stresul fizic a fost cauza, deși am trecut printr-o furtună de 30 de minute, în care ne-am simțit ca la Mamaia, cu valuri de 1 metru și vânt pe măsură. Dar am fost îngrozit de mizeria prin care a trebuit sa înotăm. Au fost 18 km de coșmar pentru mine (25 km pentru Florin) de înot printr-o hazna. Nu aș repeta experiența pentru nimic în lume. Trei zile după, mă simțeam radioactiv, cred că mi s-au activat toate sistemele de anticorpi posibile. Tristă experiență.
Analizând experiența de până acum, ce ai învățat din triathlon?
Multe. În primul rând că nu există scurtături, nici în sport, nici în viată, și să presupunem că ar exista, nu merită să o apuci pe acolo, că riști să pierzi esențialul. Apoi, că oricât te-ai antrena, întotdeauna se va găsi unul mai rapid ca tine, mai rezistent sau mai deștept. Ca atare, fără niciun fel de patimă, mi-am găsit locul meu, preferințele mele în materie de experiență sportivă, viteza mea, distanțele mele. Pentru mine, competiția cu mine însumi nu mai e o lozincă sau un clișeu, pentru mine, orice aș face și la orice aș participa, există doar “me against me” și atât. Nu am ambiția necesară sportului de performanță sau nu o mai resimt ca atare, de aceea competițiile mele (oficiale sau nu) sunt proiecte personale și sunt faptele pe care o să imi construiesc amintirile, din care o să iasă poveștile vieții mele. Spuse sau nespuse, scrise sau nescrise. Asta a adus triathlonul și sportul de anduranță în viața mea: repere pentru o istorie personală. Cu cât mai spectaculoasă și mai plină de suspans, cu atât mai bine.
Am sesizat că foarte mulți oameni pun întrebări de genul. La ce te gîndești când înoți?
E valabilă întrebarea în mod universal și nu se referă doar la înot, ci la orice sport în care se depășesc intervale de timp comun acceptate ca fiind normale. Când înoți sau alergi ore în șir sau zile una după alta e limpede că trebuie să ai multe gânduri ca să contrabalansezi plictisul sau durerile. Ceea ce am descoperit însă în ultimii ani a reprezentat o surpriză și pentru mine. Dacă la început îmi împărțeam cursa în fragmente mici, îmi cântam obsesiv o melodie care răzbătea de undeva, din subconștient, aveam discuții imaginare cu diverse personaje, reale sau închipuite, mă certam sau dimpotrivă încercam să fiu prietenos, ca-n viață, cum ar veni, ei bine, mai nou mă surprind contracarând neajunsurile unei curse de ultra cu NIMIC. Știu, pare de necrezut, dar, garantat, nu e. Pe lângă toate de mai sus am reușit aproape de fiecare dată în cursele foarte lungi să am perioade nedefinite de complet vid cognitiv. Mișcarea se desfășoară mecanic, constant, iar creierașul ia o pauză. În general nu iți aduci aminte de nimic din acea perioadă pentru că, nu ai ce. Dacă de exemplu ai gânduri, care te agită, te întristează sau te înveselesc ai tendința naturală de a iuți pasul sau, dimpotrivă, încetinești, te miști cumva în acord cu gândurile care te animă. În schimb, la cursele lungi nu ai cum să rămâi concentrat permanent, ar fi un efort imens mental, așa că vidul gândurilor este o soluție bună. Nu te gândești la nimic și continui să te miști. Eu am un fel de mantră, pe care mi-o repet în momentele grele, e o vorbă a bunicului meu, pe care o auzeam în copilărie în zilele ce îmi păreau nesfârșite la coasă, fân sau prășit: “Niciodată nu te gândi la cât mai ai de lucru. Fă în continuu până lucrul se termină singur”. E o capcană a minții acel moment în care constați că mai ai atâția și atâția kilometri. Oricâți ar fi, mintea o să îi înfățișeze ca fiind nesfârșiți.
Care sunt rezultatele din cariera ta de triatlonist de care ești cel mai mândru?
Mai degrabă aș putea spune ca sunt mulțumit de rezultate, decât mândru. Eu mă consider un sportiv amator și nu reprezint un steag sau un club pentru care, vreau, nu vreau, trebuie să performez. Pentru mine fiecare participare la o competiție, la un test fizic în genul celor pe care mi le-am organizat singur, reprezintă o performanță în sine. Știu că aș fi putut avea ghinionul să nu descopăr asta și să ratez astfel unele dintre cele mai frumoase experiențe din viața mea. Apoi, încerc să nu repet, decât în cazuri speciale, un concurs. Îți impui inevitabil o presiune suplimentară din dorința firească de a-ți depăși performanța de data trecută. De exemplu, în 2018 am participat la InfinitriMan, în Spania, primul meu ultratriathlon de tip Ultraman, format din 10 km de înot, 425 de km ciclism și 85 de alergare. Probele sunt împărțite pe 3 zile, fiecare zi având alocați un număr de kilometri pe o durată a 12 ore. Dacă nu reusești să te încadrezi ești descalificat. Poți să iei startul în ziua următoare, dar nu vei mai intra în clasamentul oficial. Ca să revin, în 2018 am terminat în top 10, pe un loc 9 nesperat din vreo 22 de înscriși (dintre ei unii au abandonat, alții nu s-au prezentat, practic am fost 16 finisheri). Un timp foarte bun pentru o primă participare, 30 de ore și ceva mărunțiș. Ei bine, fiind cursa mea de suflet, am revenit în 2019. Ghinionul a făcut să nu fi fost foarte în formă, aveam vreo câteva kilograme în plus, am avut probleme tehnice cu bicicleta, alergarea a mers prost, aveam picioarele umflate de la apa pe care o rețineam. Mi s-a părut fără sfârșit. Am terminat cu greu pe locul 10 din 11 finisheri. Dar timpul a fost de 33 de ore. În loc să mă bucur că am reușit în pofida tuturor obstacolelor să termin din nou o competiție de o uzură fantastică, mai ales că ea se instalează pe nesimțite pe durata celor trei zile, m-am simțit ușor descumpănit. Oare nu mai eram competitiv, oare ar fi cazul să mă opresc din ceea ce fac, mi-am pierdut motivația și câte și mai câte astfel de gânduri. Nu reușeam să văd partea plină a paharului. Apoi a venit pandemia. Ce noroc pe mine, m-am izolat și mi-am dat un reset la creativitate. Toate au revenit la normal în special ideile de competiții trăznite și duse la extrem. Mă simt bine acum 🙂.
Ce urmează?
Pînă atunci, voi continua să mă antrenez ca și cum mîine va apărea o nouă competiție. E greu să te lași de sport, odată ce îți intră în sânge. Nici măcar o pandemie globală nu te mai poate opri.